-Auzi, dar tu ai închis ochii?
-Da, dar tu i-ai închis?
-Nu…
-Bine, hai, încă o dată!

Și dăm play lui Track 14 și o luăm de la capăt.

Pentru noi așa a ajuns tango-ul: un dans în care dacă nu ai închis ochii, înseamnă că nu ai dansat bine. Cum am ajuns să dansăm cu ochii închiși, nu știu, pentru că nu a fost ceva ce ne-am propus și a fost ceva la care am ajuns. Pur și simplu, repetând, ne-am dat seama reciproc că avem ochii închiși, fără să vrem. Asta a avut implicații uriașe, mai ales pentru mine, pentru că am background în dansul sportiv unde eu trebuie să domin ringul de dans! Cum să mai domin eu ringul de dans, când am ochii închiși? Cum ar putea un orb să conducă?

Și mi-am dat seama, că, de fapt, în tango nu este nevoie să domini ringul de dans, pentru că nu există ring de dans, nu există nimic în afară voastră. Totul dispare în jurul vostru și rămâneți doar voi, îmbrățișarea și muzica. Vă conectați unul cu celălalt și nu mai sunteți două persoane, una care să conducă și una care să urmeze, deveniți o singură entitate: un cuplu care dansează!

Când închizi ochii și muzica umple sala are loc cea mai frumoasă conversație posibilă, cea în care îți folosești corpul pentru a transmite mesajul, abia atunci o să realizezi cât de puternică este abilitatea asta a dialogului nonverbal și vei învăța încet, încet să o folosești peste tot.

Ca să exemplificăm, în seara aceasta, la cursurile de dans pentru adulți, grupa de intermediari, voi lega atât fetele cât și băieții la ochi (pe rând, nu simultan).

Exercițiu este interesant pentru că doamnele vor învăța să se lase mai bine conduse, fără să se bazeze pe ceea ce văd. Domnii, însă, vor învăța nu doar să conducă, dar să conducă ascultând partenera. Pentru că am mai zis, bărbatul nu trebuie să spună ceva și ea să asculte, bărbatul trebuie să asculte feedback, să proceseze informația și după să vorbească/conducă. Dansul este dialog, nu monolog!

Apropo, știți ce se întâmplă după un dans în care atât eu cât și ea am închis ochii? Un mulțumesc.

Voi închideți ochii când mirosiți o floare?

photo credit: ^@^ina (Irina Patrascu)

În general, nu vorbesc despre conversațiile pe care le am la telefon cu clienții. Excepție fac cazurile care mă șochează, unul a fost săptămâna trecută, cu doamna care m-a trezit dimineață spunându-mi că două ședințe de dans sunt prea multe pentru un copil, al doilea este un apel pe care l-am primit în weekend, de la un cuplu, de ~70 de ani, care dorește să danseze.

În primă fază au vrut să ne vedem ca să înțeleg că nu sunt tineri și că nu se pot mișca foarte bine, așa că ne-am întâlnit, duminică seara, la sală și am discutat despre dans, despre dans și vârstă, despre dans și ani și despre dans și relațiile interumane pe care acestea le leagă. Simt că le-aș invada intimitatea dacă aș spune prea multe despre discuția noastră, vă voi spune doar că s-au cunoscut prin dans acum aproape 50 de ani și că eu de mult nu am mai avut o discuție atât de lucidă despre viață și conexiune precum am avut-o cu cei doi.

Avem o vârstă…

Frica lor era că nu o să îi accept la dans datorită vârstei. Lucru total fals! Mai ales că, în trecut, chiar am organizat o grupă pentru seniorii care doreau să învețe să danseze și am avut un mare succes! Seniorii din grup se pregăteau pentru nunta unei nepoate (de prin Mexic) și voiau să îi facă o surpriză: să danseze un tango argentinian și o salsa la marele eveniment!

Revenind… Problema adevărată nu este niciodată vârsta, problema suntem noi, dacă noi ne dorim să facem un lucru, atunci ar trebui să îl facem. Dacă tu vrei ca la 70 de ani să înveți să dansezi, ce te oprește? Doar tu și teama de părerile celor din jur, dar aici intervine factorul surpriză, pentru că cei din jur nu te vor acuza, așa cum poate ai crede, ci te vor respecta și te vor privi cu alți ochi, plini de admirație. Pentru că ai reușit să îți urmărești visul și pentru că ți-ai dat seama că dansul, într-adevăr, nu are vârstă și indiferent de ani, poți să fii o persoană spectaculoasă, frumoasă și să faci ceva incredibil.

Ajungând acasă, mi-am amintit că am văzut dimineață un clip de la „Britain’s got talent” în care o doamnă de 80 de ani ne emoționează cu tango și salsa!

În final, vreau să mulțumesc cuplului care mi-a făcut seara de duminică mult mai plăcută și abia aștept să îi văd la cursuri de dans pe ritmuri de 123 și quick quick slow, pentru că da, vor să danseze vals și tango argentinian :)

Acum, scuza ta care este?

Ok, întrebarea nu este chiar „De ce să dansez?”, mai degrabă „De ce să nu dansez?”

Zilele trecute am vorbit despre dansatul în public și despre cum să devii mai liber. Ieri mergeam cu metroul și în ciuda faptului că era o oră neobișnuit de devreme chiar și pentru un om normal, mai se aflau persoane pe peron. Discutând cu Andreea (cea care mă acompania la ora aceea meschin de devreme), a spus că ea nu m-a văzut niciodată dansând în locuri publice: la metrou, în stația de tramvai sau pe stradă. Și nu e pentru că ne vedem rar. Așa că… am început să dansez…

Reacția

Bine, nu dansam eu ca băieții din filmarea de mai sus. În primul rând pentru că nu pot și în al doilea rând pentru că există o limită a decenței pe care până și eu o respect atunci când vine vorba de dans și spațiul public, dar câțiva pași de salsa și o întoarcere două tot am putut să fac! Totuși, reacția ei a fost să mă oprească din dans, pentru că… lumea se uită la mine! Atunci mi-am mai amintit un exercițiu și o întâmplare: Eram copchil de vreo 13 ani când mi s-a pus tare rău pata pe o fată, dar nah… am mai zis că eu eram timid, fricos și, în ciuda faptului că făceam dans de vreo 4 ani, îmi era frică să o invit la dans.

De ce/de ce nu

Și îmi tot puneam eu întrebarea „de ce să dansez?” și tot eu îmi răspundeam „lasă, stau mai bine eu, frumos, relaxat, bine mersi în banca mea și… și… și nu prind fata…”. Așa că am schimbat ceva! Am schimbat întrebarea și i-am adăugat un NU: „De ce să nu dansez?”. Mai ales că mergeam la cursuri de dans, știam să mă mișc și știam să o conduc.

Ideea de final e următoarea: dansează! Ridică-te și invită la dans persoana aceea, ridică-te și dansează doar pentru a fi fericit, pentru că adevăratele întrebări sunt: „De ce să nu fiu fericit?” și „De ce să nu mă simt bine?”

Mămicile dansatorilor fac parte dintr-o altă categorie de oameni față de restul Pământenilor, pot spune că au chiar propria lor subcultură, ajungând în unele locuri să fie denumite simplu: „mămicile”.

Calități

De ce sunt ele atât de speciale? Pentru că au o răbdare incredibilă! Du-te și du-l la cursuri de dans, așteaptă cu prichindelul acolo vreo 90 de minute, minim, adu-l de la dans și apucă-te de alte treburi. Repetă asta de vreo 3 ori pe săptămână și deja începi să faci parte din grupul „mămicile”.

După un an, urmează testul suprem: perioada competițională! Acum, lucrurile devin și mai distractive! du-te, tu, mămico, și caută materiale pentru rochițe, pantofi, saci pentru costumații, agrafe, ace de păr, plase de păr, ciorapi, dresuri și multe alte accesorii. Și drumurile astea s-au scurtat enorm de când cluburile au început să aibă propria croitoreasă, așa cum avem și noi, dar asta nu înseamnă că alergătura mămicilor a dispărut de tot.

În timpul concursului, în general, mămicile formează un grup și le poți observa cum stau pe margine și vorbesc în general despre dans și despre reușitele pe care le-au mai avut cei mici, iar când vine momentul de intrat pe ringul de dans, le poți observa cum se înroșesc ușor de emoții.

În final, mămicile sunt cele care se agită pentru cei mici și merită toată aprecierea noastră, a antrenorilor, a copiilor, a vecinilor și.. mai ales a tăticilor, pentru că…

Tăticii

Tăticii sunt și ei un grup aparte. În general sunt foarte relaxați și privesc toată sceneta cu un aer de mândrie de neatins care în general se poate traduce prin: „Uite ce copil frumos și talentat am!”.

Hmmm, mămici, tătici, dansatori, antrenori, am sau nu dreptate? :) Am uitat să specific ceva?

În final

Mai în glumă sau mai în serios, am scris acest post în urma unor discuții, între prieteni, pe care le-am avut în acest weekend în care am vorbit despre câte sacrificii au  făcut părinții mei, câte drumuri până la antrenamente, prin trafic oribil, dintr-o parte în alta a orașului (Pantelimon-Drumul Taberei), atât la ore de vârf, cât și în weekend. Alte drumuri pentru costumații (mergeam tot pe undeva prin Militari pentru primele mele perechi de pantaloni). Să nu mai zic stresul banilor, pentru că la nivel de performanță, dansul sportiv nu este tocmai un sport ieftin.

Așa mi-am dat seama că, într-adevăr, mămicile și tăticii care își sprijină copiii merită un titlu onorific și o medalie sau o cupă pentru tot efortul depus și ca semn de mulțumire aprecierea veșnică noastră, a copiilor, veșnică.

Mulțumesc, Vichy și Dorel.

Semnat, Adrian.