Ok, întrebarea nu este chiar „De ce să dansez?”, mai degrabă „De ce să nu dansez?”

Zilele trecute am vorbit despre dansatul în public și despre cum să devii mai liber. Ieri mergeam cu metroul și în ciuda faptului că era o oră neobișnuit de devreme chiar și pentru un om normal, mai se aflau persoane pe peron. Discutând cu Andreea (cea care mă acompania la ora aceea meschin de devreme), a spus că ea nu m-a văzut niciodată dansând în locuri publice: la metrou, în stația de tramvai sau pe stradă. Și nu e pentru că ne vedem rar. Așa că… am început să dansez…

Reacția

Bine, nu dansam eu ca băieții din filmarea de mai sus. În primul rând pentru că nu pot și în al doilea rând pentru că există o limită a decenței pe care până și eu o respect atunci când vine vorba de dans și spațiul public, dar câțiva pași de salsa și o întoarcere două tot am putut să fac! Totuși, reacția ei a fost să mă oprească din dans, pentru că… lumea se uită la mine! Atunci mi-am mai amintit un exercițiu și o întâmplare: Eram copchil de vreo 13 ani când mi s-a pus tare rău pata pe o fată, dar nah… am mai zis că eu eram timid, fricos și, în ciuda faptului că făceam dans de vreo 4 ani, îmi era frică să o invit la dans.

De ce/de ce nu

Și îmi tot puneam eu întrebarea „de ce să dansez?” și tot eu îmi răspundeam „lasă, stau mai bine eu, frumos, relaxat, bine mersi în banca mea și… și… și nu prind fata…”. Așa că am schimbat ceva! Am schimbat întrebarea și i-am adăugat un NU: „De ce să nu dansez?”. Mai ales că mergeam la cursuri de dans, știam să mă mișc și știam să o conduc.

Ideea de final e următoarea: dansează! Ridică-te și invită la dans persoana aceea, ridică-te și dansează doar pentru a fi fericit, pentru că adevăratele întrebări sunt: „De ce să nu fiu fericit?” și „De ce să nu mă simt bine?”